Cosmin Dominte, actor şi muzician: „România e un efect de domino al dezlocării, nimeni nu e unde ar trebui să fie”

- - 3- 436 vizualizari

Cosmin Dominte este un artist cu 3 benzi principale de activitate. Este actor, muzician şi campion naţional Slam Poetry, ocupând un loc în top 10 al mapamondului în urma participării la campionatul mondial din Paris, din anul 2013. I se mai spune şi JAZZ 8. Are şi o trupă care se numeşte The Bridge Committee. Poate l-ai văzut pe scenă la Teatrul Naţional Bucureşti, poate la Bulandra, poate pe scena vreunui teatru independent, vorbind în conferinţele TEDxBucharest sau chiar găzduindu-le, poate l-ai văzut în concert la Arenele Romane sau în vreun film la cinematograf sau pe Netflix. Poate ţi-ai spus în gând „Bă, parcă îl ştiu de undeva!”. Probabil îl ştii pentru că e peste tot şi nicăieri. E într-o mişcare continuă. Îşi face treaba cu brio şi apoi trece la proiectul următor. L-am oprit din drum, l-am aşezat pe un scaun şi i-am pus o cafea în faţă, ca să stea locului un pic pentru că avem de vorbit.

Să începem într-o notă uşor superficială: ai o alură fizică impozantă, faci mult sport?

Da, chiar am o viaţă plină de sport. Am practicat mai multe sporturi şi acum, de zece ani sau unsprezece, poate chiar mai mult, fac box, calisthenics, alerg, merg la sală. Nu ca să mă umflu şi să fiu mare, ci mă interesează armonia, aspectul atletic, mai ales că în meseria mea contează foarte mult „carcasa”. E o meserie foarte frumoasă, dar aspectul din spate, de business, să zicem, e foarte dur şi tăios. Iar mie îmi place asta (râde). În piesa lui Nae Caranfil, Papagalul Mut, de exemplu am o scenă în care îmi rup cămaşa de pe mine. A fost un rol greu, pentru că Volodea (numele personajului) este un grandios, un loverboy şi un factotum. Nu în fiecare zi îţi rupi cămaşa, e un gest pe care nu-l fac în viaţa de zi cu zi şi am realizat că nu e chiar uşor, dacă vrei ca publicul să-l perceapă ca veridic. Am intensificat antrenamentele şi mi-a ieşit bine, deşi la premieră nu mă simţeam foarte sigur pe mine. Asta e o chestie pe care am remarcat-o de ceva vreme, anume că în actoria românească nu mulţi sunt dispuşi la transformări fizice pentru un rol. La început eram chiar supărat pe treaba asta, dar după aia mi-am dat seama că e o chestie benefică pe care o pot folosi şi pot exploata o nişă neocupată. Pentru Papagalul Mut, de exemplu, pe lângă transformarea corporală, mi-am lăsat părul lung, că cică mi-ar îmblânzi aspectul, şi am descoperit că mi s-a deschis astfel o uşă către noi tipuri de roluri pe care nu le primeam până acum. Cel mai mare compliment pe care l-am primit în ultima vreme a fost că oameni care mă cunoşteau nu reuşeau să mă recunoască şi să-şi dea seama care e personajul pe care  îl joc  în piesa lui Nae Caranfil, mai ales că mai sunt câţiva actori înalţi în distribuţie şi nu m-au putut repera doar după asta (râde).

Te-am văzut în piesa Hotel Europa, o piesă destul de controversată, chiar a fost o doamnă…

Mereu e o doamnă (râde). Sau un domn, dar pare că mai mult doamnele. Sunt oamenii supăraţi pe teatrul nou. Cei care vin la teatru aşteptându-se să vadă aceleaşi piese care reflectă o societate care nu mai există, fără să înţeleagă că teatrul e oglinda societăţii. Lumea de azi se confruntă cu alte probleme, cum ar fi aceasta a emigrării şi a imigrării, traficul de persoane etc. Pe de o parte îi înţeleg pe unii că îşi doresc să rămână în bula aia a lor. Pentru ei, aş milita pentru înfiinţarea unui teatru, îi zicem cumva, Epoca de Aur sau altcumva, şi acolo să joace actorii din epoca aia piese reprezentative pentru publicul vremurilor ălora. Dai de lucru şi unor actori care au strălucit în nişte chestii şi, poate, după aia nu prea au mai prins roluri, dai şi ceva frumos unui segment important de public ce îşi doreşte să vadă sau să revadă aşa ceva . Dar na, n-o s-o facă nimeni.

Foto de Dragos Borcanea

Simţi că multe iniţiative culturale se împotmolesc sau chiar nu iau naştere – şi de ce crezi că se întâmplă asta?

Eu cred că România este ţara în care niciodată nu sunt oamenii care trebuie în locurile în care ar trebui să fie de fapt. Mereu oamenii care ar trebui să ocupe o poziţie n-au loc de alţii care sunt deja acolo şi nu sunt neapărat de acolo , aşa că se chinuie prin alte părţi, unde nu se potrivesc nici ei şi ocupă la rândul lor locul altora care ar fi mai calificaţi şi tot aşa, ca un bulgăre. Suntem un efect de domino al dezlocării. Pentru că nimeni nu vrea să înceapă să facă lucrurile într-o manieră normală. Că până la urmă despre asta vorbim, despre o normalitate a lucrurilor. Peste tot există oameni competenţi, dar “nu-s de-ai noştri”, ştii cum e. S-a ajuns la stadiul de nesimţire, că nu vorbim doar de corupţie, am înţeles că omul e om şi e peste tot, dar prin alte părţi oamenii ăia din nişte poziţii înalte ştiu că trebuie să facă ceva în primul rând pentru locul pe care-l conduc şi populaţia pe care o reprezintă că altfel iese aiurea. Dar cum la noi s-au obişnuit să scape uşor pentru că lumea rabdă, au ajuns ca dintr-o mie să fure 900, îi dau cetăţeanului 100 şi din ăia 100, 90 îi iau ca taxe. Şi te lasă cu 10, practic în c***l gol.

Cum ai ajuns actor, poet şi muzician?

Nici nu ştiu cum să încep, e poveste lungă. Scriam şi citeam de la o vârstă foarte fragedă, adică undeva pe la 4 ani şi jumătate am început să citesc. Prima poezie am scris-o pe la şase ani, dar nu te gândi la ceva spectaculos, era ceva de 8 martie pentru mama şi bunica, dar de atunci nu m-am mai oprit din scris. Am observat atunci că le-am schimbat starea, s-au bucurat foarte mult, iar eu m-am gândit “ia uite ce pot să fac şi nu costă nimic” (râde). Eu am crescut doar cu mama, fără tată, aşa că atunci când ea era la muncă şi eu veneam de la şcoală, ascultam muzică câte 5-6 ore, ştiam o grămadă de versuri pe de rost, apoi îmi imaginam cum ar fi să fiu eu pe scenă. La fel făceam şi cu filmele. Dar nu credeam că pot ajunge să fac eu asta, pentru că pe vremea aia părea ceva intangibil, ceva prea nobil pentru mine.

Eu de la 14 ani a trebuit să lucrez, căram baxuri, pentru că mama s-a internat şi am rămas singur o vară, a trebuit să mă descurc. Apoi, la 16 ani m-am dus pe şantier, după care în producţie publicitară şi nişte nopţi ca barman, să mai fac bani în plus. Am vrut chiar să mă las de şcoală şi să rămân cu munca, dar mama m-a făcut să înţeleg că dacă nu vreau să regret mai târziu o decizie luată la nervi, ar fi bine să fac ce am de făcut pentru că fiecare perioadă din viaţă are rostul ei, aşa că mi-am luat caietele cu mine pe şantier şi am învăţat tot ce trebuia pentru a-mi da corigenţa la fizică din clasa a X-a. O corigenţă în care mă aflam nu pentru că nu ştiam materia ci pentru că nu aveam bani de uniformă ca toţi ceilalţi din clasă şi m-am certat crunt cu profesoara care era şi directoarea liceului şi ţinea la prestigiul clasei de informatică din liceu. Era A-ul, cea mai bună clasă.  După liceu am văzut un anunţ prin care se căuta trezorier, trebuia să ştii să foloseşti computerul şi trainingul bancar ţi-l făceau ei. Fiind de la clasă de informatică m-am dus şi am dat un test pe computer, care era simplu, dar pe vremea aia restul îşi cam prindeau furoul în el (râde). Aşa am ajuns eu pe la 19-20 de ani printre cei mai tineri trezorieri din ţară, dacă nu chiar cel mai tânăr. Eram pe patru judeţe, Galaţi, Brăila, Vrancea şi Buzău şi atunci am zis că gata, am reuşit, că aşa credeam pe vremea aia, că viaţa e despre funcţie. “Am fost eu sărac, da’ acum e bine” mă gândeam. Şi nu era (râde). Nu voiam să accept că asta urma să fie viaţa mea, mai ales că eram şi foarte tânăr, ştii vorba aia “from zero to hero”, nu ştiu cum vine în română, “de la cârnat la câştigat” (râde). Şi am început în paralel să fac modeling, prezentări, după aia nişte reclame, unele destul de mari, am început să fac naveta pe aici (prin Bucureşti), că aveam şi o iubită care locuia aici, apoi mama a plecat în Germania şi mi-am spus că de atunci deciziile mele mă afectează doar pe mine. Aşa că mi-am dat demisia de la trezorerie, că m-am gândit că nu mai aveam ce să fac în Galaţi, doar primar să mai fi fost (râde), şi m-am luat în serios cu descoperirea de sine şi urmatul pasiunilor.

Când am ajuns în Bucureşti,  primul loc care mi-a ieşit în cale a fost barul Nişte Domni şi Fiii, al lui Vlad Gorneanu de la ZOB. Nici nu deschiseseră, dar le-am explicat că abia am ajuns din Galaţi şi nu am ce face, unde mă duce, aşa că m-au lăsat să beau o bere într-un colţ şi aşa m-am împrietenit cu ei, apoi am început să merg des pe acolo, făceam jam session-uri cu ei, cu băieţii de la E.M.I.L., de la Recycle Bin, mai mulţi. Şi într-o seară era mare petrecere şi jam session la magazinul Off the Record, pe Strada Blănari, unde cântau ZOB, E.M.I.L., Recycle Bin, DJ Dox, mai mulţi. E, la un moment dat, ăştia care cântau începuseră să se răspândească pe la băut şi Jiji Lazăr, prieten cu patronul magazinului, îmi zicea mie să facem ceva, să cântăm, că lumea tot vine să asculte, era nebunie acolo. Atunci Dox, cu care mă ştiam de la nişte filmări şi căruia I-am arătat nişte rime de ale mele, zice „urcă, mă, şi zi nişte poezii d-ale tale, bag eu nişte beaturi tari şi iese marfă”. Şi m-au lăsat singur pe scenă, Dox a băgat un beat, de la Mos Def parcă, eu nu mai ştiu nimic din ce am făcut, că eram c***t pe mine de frică, dar la final lumea zicea că e foarte tare ce fac şi tot primeam întrebarea: “De când faci asta?” iar eu m-am gândit că dacă ei cred că o fac de ceva vreme probabil am o înclinaţie pentru stilul ăsta. Deci Dox mi-a băgat în cap ideea că pot face rap şi aşa am început să scriu pentru piese, mă duceam pe la concursuri, cyphere, apoi a apărut Kent prin România, colegul din The Bridge Committee, am făcut câteva piese şi după o vreme am explodat. În timpul ăsta, la 24 de ani mi-am dat şi BAC-ul, că nu-l dădusem, şi am intrat la UNATC, aşa că am început să fac şi teatru, că prin filme deja primeam diverse roluri.

Foto de icsPhoto

Cum vezi scena asta a underground-ului din România?

Mă, eu am avut o abordare un pic diferită, adică am scris şi am produs când am avut ceva de zis, am produs mult material, iar acum sunt aşa, într-un fel de pauză. Adică mai fac, am scos acum piesa ”O să mori un prost” cu Silviu Paşca, idee pe care aş vrea să o dezvolt şi să ajung să fac un EP alături de el, că am nişte continuări în minte şi-mi place cum mă potrivesc cu Silviu, mai am cântări, destul de rar în perioada asta dar nu mă agit, că am destul material pe care am observat că oamenii încă îl descoperă şi-l apreciază. Nu prea îmi place ce se întâmplă actualmente pentru că mi se pare prea mare viteza cu care se fac lucruri, ies aceleaşi chestii reciclate. Toţi vor să rămână relevanţi pentru că trebuie să trăiască din asta şi îi înţeleg, dar nu cred că ăsta e răspunsul. Mai bine faci doar ce te reprezintă, decât să te tot chinui să scoţi. Dar au mai apărut tot felul de artişti mişto. Are ţara asta de unde. Fie teatru şi film, fie muzică underground. Chiar îmi place viaţa mea, asta care e în mai multe ”tabere”, ca să zic aşa. Azi beau o bere cu Macanache, mâine mănânc un schnitzel în pauza de filmare cu Maia Morgenstern (râde).

Cosmin Dominte şi Maia Morgenstern în Narcis şi Fifi

În actorie, cel puţin în zona de teatru, absolvi o facultate, ai o diplomă care, cumva, îţi atestă valoarea, spre deosebire de muzică, unde din prima eşti doar la aprecierea publicului. Îi ajută asta pe actori?

Da şi nu. Într-un fel ajută, fiind o meserie în care îţi doreşti confirmare, iar dacă această confirmare vine din partea cuiva pe care tu îl apreciezi, e flatant, că na, îţi gâdilă egoul. Şi contează şi în industrie, uneori, se merge mult pe recomandare, uneori poate prea mult (râde). Sigur, în muzică e diferit, mai ales în underground. Acolo sunt oameni pasionaţi, care bagă bani din buzunarul lor ca să-şi scoată produsul, pe care îl dau moca pe net, iar banii vin mult mai târziu, dacă vin. Eu până să scot bani din muzică au trecut vreo şase sau şapte ani, cel puţin. Am făcut-o de bucurie. Dar nu-mi plac nici oamenii care se victimizează, în orice domeniu. Ăia care zic “păi v-am dat moca şi acum…”. Păi nu ştiai în ce te bagi? Nu vezi unde trăieşti? Ce? Ai ajuns aici din greşeală (râde)? Două lucruri ar trebui să înveţe toţi oamenii, de cât mai tineri: nimeni nu-ţi datorează nimic şi viaţa nu e dreaptă. Dacă vrei să intri într-o chestie, întâi cercetezi, vezi dacă există o piaţă pentru ce vrei tu să faci, dacă vrei să şi trăieşti din chestia aia. Şi îţi asumi faptul că, chiar şi existând piaţa, produsul tău poate să nu aibă succes sau să nu aibă cât preconizai tu că va avea. Trebuie să vezi care e cel mai bun şi să faci cel puţin la nivelul lui. Suflecă-ţi mânecile şi treci la treabă, fii sincer cu tine şi nu te aştepta ca succesul să vină peste noapte, că aşa apar frustrările.

Eşti mulţumit de viaţa din România?

Sunt mulţumit de viaţa mea. Asta nu înseamnă că mă opresc şi gata, mă admir ca şi cum am ajuns la finish. Mai am multe de făcut. Doar că uneori  îmi dau voie să respir un pic, pentru că eu sunt foarte dur cu mine, şi îmi dau o palmă pe spate în timp ce îmi aduc aminte că vedeam “Livada cu vişini” la Teatrul Naţional şi mă gândeam că ar fi tare ca într-o zi să ajung şi eu să car măcar o tavă printre actorii ăia şi să reuşesc în acelaşi timp să menţin cum trebuie şi treaba cu muzica. Şapte ani mai târziu aveam premieră la Teatrul Naţional şi apoi concert, în aceeaşi seară, şi mi-am dat seama că îmi trăiesc visul. Ba chiar unul îmbunătăţit pentru că făceam mai mult decât să car o tavă iar cu muzica era mult mai ok decât ceva doar pe linia de plutire. Atunci am simţit pentru prima oară că nu sunt degeaba şi că pot face tot ce îmi propun. Fără relaţii, fără un “cineva” care să vorbească “undeva”, efectiv cu muncă, nene. Eu sunt singur pe pământ românesc de 12 ani, de când mama a emigrat. În primii ani ştii cum mă simţeam? Ca la jogging în pielea goală într-un lan de cactus. Dar mi-a prins bine. Azi sunt exact unde trebuie să fiu.

Urmăreşti viaţa politică, tumultul social, te interesează şi aspectele astea?

Din păcate, da, deşi aş fi vrut să nu fiu nevoit. Cred că în timpurile astea, dacă nu ştii şi nu înţelegi ce se întâmplă, chiar eşti în pericol. Urmăresc şi aştept să văd cum merg alegerile, de anul ăsta şi de la anul, că dacă treaba rămâne la fel, încep să mă gândesc să plec, deşi n-aş vrea. Oricum cochetez cu nişte agenţi, ca să-mi duc mai mult munca şi în afară, chiar dacă ea deja iese pe cont propriu, dar aş vrea să încerc mai mult. Sincer, mi se pare că efectiv suntem daţi afară din ţară, chiar dacă nu există o mână care să ne împingă pe uşă. E un “du-te-n p**a mea” continuu, la orice încercare de a face ceva, la orice idee, la orice problemă pe care o ai ca cetăţean, ăsta e răspunsul pe care îl primeşti. Cu alte cuvinte, dar asta e esenţa. Şi atunci tu trebuie să faci efortul să înveţi toate cotloanele şi toate coridoarele acestei ţări alambicate voit, ca să ce? Ca să trăieşti normal. Şi te saturi şi zici  „îmi bag p**a”. Asta e România, între astea două expresii se desfăşoară. Între un punct de intrare în labirintul ăsta şi o ieşire pe care unii o fac voit  aproape imposibil de găsit, iar în fiecare cotlon şi coridor e câte un om aşezat pe jos care plânge, că a renunţat şi nu mai poate. Şi atunci, singura soluţie poate fi să schimbi labirintul cu unul mai simplu. Bine, dacă eşti un optimist, şi eu sunt, o poţi vedea şi ca pe o şcoală foarte bună, că după ce ai trăit aici, alte locuri ţi se par o joacă. E ca şi cum toată viaţa ai alergat numai cu saci de nisip în spate şi acum, pentru prima dată, îi laşi jos şi alergi liber şi dai kilometrajul peste cap.

3 recommended
comments icon 0 comments
436 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo