A ajuns la maturitate profesională generația primilor Erasmuși din România. Ce s-a schimbat pentru cei care au ales să se întoarcă, să trăiască și să muncească în România? Ne răspunde astăzi Gabriela Pistol, fost masterand în Franța.

Andrei Crăciun

Gabriela Pistol, faceți parte dintre aceia care au studiat dincolo de fruntarii (jurnalism & comunicare în Franța), apoi s-au întors să trăiască și să muncească în România (resurse umane în IT). Care este povestea acestui drum, iată, inedit?

Am plecat, la fel ca mulți alții, cu o bursă Erasmus, împinsă de la spate de câțiva factori (și împinsul ăsta de la spate cred că explică, în parte, și de ce nu am ținut să rămân acolo): prima motivație a fost insistența profesoarei care mi-a coordonat lucrarea de licență și m-a convins să rămân și să țin seminariile dumneaei în FJSC (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea  din București); al doilea factor a fost un obicei cultivat (cu inistență) de maică-mea – de a fi premiantă, bursieră, cea mai cea, singura cu 10 etc.; al treilea a fost curiozitatea, pe care nu mi-a cultivat-o nimeni, e a mea – să văd cum e marea școala franceză de comunicare (e mare, cel puțin când mergi la École Normale Supérieure) și cum mă descurc eu singură, într-o țară străină (era 2005, eu aveam 23 de ani, ieșisem din țară o singura dată, până la Praga. România era și ea tânără speranță europeană, nu intrase în UE); și al patrulea factor a fost, din nou, extern – aveam o relație care scârțâia din toate balamalele și am evadat, ce să mai.

Deci plecarea nu a fost realizarea vreunui vis personal, nu sunt francofilă, nu acolo îmi doream să ajung (am mers la Lyon doar pentru că nu existau burse la Master în engleză și se întâmpla să fi studiat franceza de mică). Asta a făcut întoarcerea mult mai ușoară. Dar ce m-a determinat să mă întorc este că acasă aveam două joburi, o casă a mea, iluzii (stupide) legate de o carieră universitară și în Franța aveam doar un feedback foarte bun de la profesori, care declarau că mă vor susține să obțin o bursă doctorală. Promisiunea nu e certitudine și eu nu aveam bani să rămân acolo fără bursă și nici curaj să o iau de la zero.  Motivul “emoțional” care m-a făcut să mă întorc a fost atitudinea francezilor. Cum spuneam, nu eram încă în UE și tot ce am auzit în 5 luni a fost: “vous êtes hors de l’Europe”,  nu aveți dreptul la asigurarea asta, nu puteți folosi cartela  asta de telefon, e doar pentru Europa, nu, nu puteti sta în căminul renovat, românii stau în cel fără încălzire și cu baia comună pe hol. Chiar și la facultate, prima interacțiune a fost cu o secretară isterică, ce a refuzat să mă înmatriculeze, pentru că nu mai suporta studenții din România, “ce tot veniți, Erasmus e un program de schimb, vreau să știu ce student francez a plecat în locul dumneavoastră.”. A trebuit sa dau examen de admitere, la fel ca studenții francezi, deși este împotriva oricărui regulament Erasmus. A fost umilitor și am vrut să plec din prima zi. Dar eu sunt premiantă, bursieră etc.

Cum am ajuns să fac resurse umane în IT e o poveste foarte lungă și întortocheată, dar pe scurt e așa: în Jurnalism aș fi făcut foamea, în mediul universitar aș fi rămas fără fund, că erau prea mulți care voiau să mi-l mănânce (n-a fost bine că am venit cu rezultate excelente din Franța, meritocrația e bau-bau de mult) și la un moment dat în toate industriile comunicării a devenit cam fragilă supraviețuirea. Începusem să fac PR pentru firme de HR (să zicem așa, generic) și să mi se pară interesant, așa ca am schimbat direcția.

Ce ați învățat în străinătate și școala românească nu v-a oferit? Ce v-a oferit școala românească și nu ați găsit dincolo de granițele țării noastre?

În Franța am învățat în 5 luni mai mult decât în România în 5 ani de licență + master la Jurnalism. ENS și celelate instituții din program au o curriculă foarte grea, mai ales de filozofie și stiinte politice, foarte bine puse într-un tot care te obligă să gândești singur, să vii cu propriile idei. Știam din România că e apă de ploaie ce facem noi în facultate, dar nu îmi dădeam seama ce ar însemna consistența în științele comunicării. Practic, abia acolo am pus niște carne pe scheletul meseriei mele.

Mi-a oferit și scoala românească, totuși, ceva, care chiar mi-a fost util și a fost un plus în fața colegilor francezi: capacitate de sinteză. Na, când ești obligat să înveți atâtea “comentarii” pe dinafară, iată, îți rafinezi această abilitate, care se dovedește utilă cand trebuie să scoți esențialul și să faci legături într-o junglă de informații noi.

De ce ați ales să nu mai plecați din nou din România? Cochetați cu ideea? Sau rămâneți până la capăt?

Nu iau decizii pentru toată viața, habar n-am ce o să fie “până la capăt”, deci nu pot să îi promit României  că vom fi împreună până când moartea ne va despărți.  Rămân pentru părintii mei, în primul rând.  Și pentru că sunt căpoasă și am investit prea mult din ce știu și ce pot să fac aici. Mi s-au și întors unele lucruri bune (mai ales de când nu mai locuiesc intr-un bloc racordat la sistemul centralizat de încălzire + merg pe jos la serviciu, calitatea vieții mi-a crescut exagerat de mult). În general mi-e greu să renunț, dacă văd că am niște reușite, chiar dacă sunt și multe frustrări sau obstacole. În plus, cât am stat în Franța mi-au lipsit foarte tare brânza telemea, covrigii cu sare și bășcălia românească.  Mi-a lipsit, mai ales, intimitatea pe care o pot avea cu anumiți oameni aici, uneori instantaneu și pe care afară  nu am reușit să o am cu nimeni, în niciun fel de relație. De exemplu, nu cred că aș fi putut să dau niște raspunsuri atât de sincere într-o altă limbă, indiferent cat de bine aș vorbi-o;  limba e patria mea, vorba domnului Manea.

Viitorul României cum îl vedeți? Ne îndreptăm noi, țara, într-o direcție greșită sau dimpotrivă?

Ei, nu m-au făcut școlile (nici românești, nici franțuzești) așa deșteaptă  încât să prevăd viitorul. Nu văd un viitor prea fericit pentru intelectul nostru, asta mi-e clar, nu doar din cauza sistemului educațional, ci si din cauza tehnologiei, care gândește din ce în ce mai mult în locul nostru. Asta e valabil pentru toată lumea, nu doar pentru România.

Ce i-ar spune Gabriela Pistol cea de astăzi celei de acum douăzeci de ani?
Ai făcut bine, de fiecare dată, nu ai motive să regreți nimic, pentru că ai încercat, nu ai așteptat să SE FACA, să SE IA decizii pentru tine.

CITAT

GABRIELA PISTOL, FOST MASTERAND ÎN FRANȚA