Poate cu un început nesigur, dar cu dorință de a crea o legătură între text și o imagine și de a reda dinamica dintre cele două, Alexia Udriște a pășit în lumea fascinantă a ilustrațiilor când nici măcar nu se aștepta. Natura întâmplărilor a făcut ca ea să îmbrățișeze această meserie provenită din lucrul la care se pricepea cel mai bine, să deseneze. O decizie foarte practică atunci când a  terminat liceul împreună cu o propunere pentru o colaborare cu Teatrul Ion Creangă în armonie cu talentul pe care-l deținea au condus la frumosul de azi.

A apărut un proiect din neant, apoi a apărut altul și altul. În decurs de un an renunțasem complet la primul meu job și făceam doar ilustrație. De acolo lucrurile au curs cu extrem de multă muncă și multă vulnerabilitate – fiindcă fiecare zi venea cu o lecție.

            Când era mică, ca fiecare dintre noi, se juca interpretând roluri de-a designerul vestimentar, apoi de interior, iar imaginația creatoare de copil  a dus-o și către imitarea comportamentului unui arhitect. Nu a fost departe nici de gândul de a fi medic veterinar, căci a crescut înconjurată de căței și pisici, acestea din urmă îi sunt prietene și acum. Copil fiind, intra în lumea unor personaje și interpreta acțiunile unor meserii cu totul diferite față de cea din prezent. Dar, cum bine știm viața ne surprinde și e imprevizibilă și aceasta îi stabilise deja traseul: ilustrator de cărți.

Când nu ilustrează pentru proiecte ore-n șir în birou, desenează pentru ea. Când nu desenează, citește. Iar când nu citește, brodează. Printre picături, planifică călătorii cu soțul său. Și până să simtă gustul unor escapade, face plimbări în natură, mai exact se bucură de frumusețile pădurii. Dar, timpul petrecut cu prețiosul ei copil este înainte de toate.

Când ai curiozități asupra unuia dintre cei mai simpatici ilustratori de cărți, uneori obții cele mai fascinante răspunsuri de la cele mai obișnuite întrebări. Alexia, un nume pe care îl ador de ani buni și pe care îl poartă invitata mea, este direct proporțional cu chipul frumos pe care l-am zărit. Pozele sale vorbesc de la sine. Drept urmare, să o cunoaștem și să-i aflăm toate planurile.

Ce răspundeai când erai mică la întrebarea: ce te faci când vei fi mare?
Când eram mică nu cred că eram destul de lămurită că eu am toată puterea de decizie, însă am trecut prin fazele tipice pentru un copil pasionat de desen: designer vestimentar, design de interior și în definitiv arhitect. Nu mi-a trecut nicio secundă prin minte că pot desena ilustrațiile cărților pe care le citeam. Era o necunoscută cum încă este pentru mulți copii. E un mister în ce privește meseria asta. Totodată am avut tangențe și cu dorința arzătoare de a deveni veterinar, fiindcă am crescut înconjurată de căței și pisici. Probabil că cel mai bun răspuns ar fi fost „o să văd eu atunci când cresc mare“.

            Cum era fetița Alexia? Cum e acum omul Alexia? Dar ilustratorul?
Fetița Alexia a fost destul de singuratică. Poate și de acolo nevoia de izolare pe care o simt deseori chiar și acum. Îmi place să cred că, dacă m-ar fi cunoscut fetița acum, ar fi fost mândră de mine. Am trecut din a-mi imagina din necesitate la a-mi imagina din reflex. E o chestie care vine cu timpul și-și schimbă însemnătatea în funcție de ce am nevoie să alterez în realitatea în care mă aflu.

Ilustratorul e un om mai cerebral decât ceilalți doi, dar și cel cu cea mai mare presiune de a face lucrurile bine. Un alter îl ține în frâu pe altul.

Ilustrația-între meserie și pasiune. Care termen te definește?
Evident că ilustrația nu mai poate fi doar o pasiune pentru mine în momentul acesta. Este dincolo de orice meseria mea. Merg la serviciu în camera unde lucrez la fel cum merge orice alt om la job-ul său. Cred că nu e sănătos ca acum să mă mai raportez la ilustrație doar ca la o pasiune, fiindcă pasiunea o faci doar în contexte în care te simți confortabil. Să lucrezi nu e întotdeauna confortabil – e o poziție care vine cu provocări, cu responsabilități și cu tot pachetul de stres și satisfacții. Pasiunea rămâne pentru ilustrație ca artă. Sunt pasionată de a cumpăra atunci când îmi permite bugetul ilustrație și îmi place să văd multă imagine, să văd procese și să învâț (deși asta tot la meserie ar cam intra). După un an de freelancing ca ilustrator mi-am dat seama că e musai să-mi găsesc hobby-uri care nu țin de desen.

Te-ai gândit vreodată să îmbini imaginile și cu scrisul?
            Evident, însă cred despre mine că sunt foarte atentă atunci când vine vorba de lecturile mele, de traducerile pe care le citesc. Apreciez enorm un text scris bine, deși nu-s de meserie încât să-l analizez profesionist, sunt un cititor critic. De unde dificultatea de a-mi face curajul de a scrie și de a publica ceva. Cred că e o presiune pe care singură o pun pe mine. Meseria mea nu e să scriu. Pentru moment simt că mai am de lucru pentru a fi într-adevăr mulțumită de un text ieșit din mâna mea – dar am în cap pagină cu pagină o carte pe care o coc și care se leagă din ce în ce mai bine. Trebuie doar curaj și obiectivitate.

            Ce îmi poți spune despre parcursul tău? Cum a început totul?
E destul de simplu, ca să fiu sinceră. Am terminat liceul de arte „Marin Sorescu“ din Craiova și m-am mutat la București cu câteva opțiuni simple: dau admiterea la UNARTE sau încerc să scot capul în industria asta despre care nu știam absolut nimic.

La momentul respectiv lucram în regim de freelance pentru proiecte care țin mai degrabă de research și data base, așa că aveam un venit minim care-mi dădea lunar un start. Dacă eșuam, varianta era să mă angajez totuși într-o ceainărie și să aștept admiterile următoare. Doar că a apărut un proiect din neant, apoi a apărut altul și altul. În decurs de un an renunțasem complet la primul meu job și făceam doar ilustrație. De acolo lucrurile au curs cu extrem de multă muncă și multă vulnerabilitate – fiindcă fiecare zi venea cu o lecție. Nu e nimic boem sau romantic. În general oamenii la asta se așteaptă.

A fost o decizie practică pe principiul de „hai să mă arunc cu capul înainte“. Mi-am asumat c-am să eșuez, apoi mi-am asumat că trebuie să muncesc pentru a crește din ce în ce mai bine un brand personal.

            Când de mult te-a ajutat sistemul de educație de la noi în demersul ales?
M-a ajutat doar prin prisma faptului că am avut norocul pur de a-mi întâlni profesoara de atelier – doamna Pădurețu Rodica. Dânsa mi-a dat zvâc și a avut încredere în mine. Probabil primul om a cărui încredere pe de-antregul am simțit-o și care simt și acum că mi-a fost esențială în procesul meu de dezvoltare. Nu sunt lucruri relevante neapărat pentru meseria pe care o am acum, sunt mai degrabă lucruri care țin de omul și de omul care am ajuns să fiu.

            Ți-a pus România bariere?
Nu îmi place să mă gândesc așa, fiindcă nu cred că ajută. Evident că fiecărui om născul și școlit aici România îi pune bariere. E o chestie de context social/economic pe care nu o putem schimba. Ce putem face e să încercăm, cu mecanismele pe care le avem, să facem ceva bun din ce avem în jurul nostru. Ce e drept, trebuie să muncești de 5 ori mai mult. Cu siguranță nivelul de stres este mult mai mare – aici cred că e o problemă majoră care trebuie manageriată pe plan personal din aproape în aproape. În cazul meu, România nu mi-a pus bariere care să mă împiedice să am un venit stabil și un nivel de trai ok. Sunt însă mult prea mulți copii și adulți cărora le pune bariere care taie orice acces la progres.

Ai ales să lucrezi în industria cărților pentru copii. Ai găsit și dezavantaje, pe lângă avantaje/mulțumiri?

Am să fiu cât pot de obiectivă, chiar dacă îmi e greu. Industria de carte din România este un simulacru pentru ce înseamnă de fapt piață de carte. Să lucrezi în domeniul ăsta cere multă disponibilitate mentală, în primul rând, dincolo de faptul că o carte e în lucru săptămâni, luni de zile. Un proiect de genul se întinde pe perioade lungi de timp, fiindcă lucrul pe text cere timp. La drept vorbind, un ilustrator din România care cere prețurile maxime din piață, deseori e în poziția în care să nu-și scoată cheltuielile lunare din perioada în care a lucrat ilustrațiile. Pentru că nu se vinde, nu pentru editurile nu vor să plătească (cu toată că și aici e mult de discutat). Deseori problemele sunt fără rezolvare, fiindcă vorbim de tiraje meschine. Piața de carte din România te obligă să faci carte doar de drag și pe alune, că nu putem vorbi de bani care să asigure un nivel de trai mediu.

În general ilustratorii care trăiesc doar din asta trag de unde ce pot și lucrează mai multe proiecte în paralel. Personal, în momentul de față, lucrez un proiect pe an, maxim două, fiindcă dezavantajele de a activa în domeniu sunt mult, mult mai mari decât avantajele. Evident că fiecare copil pe care îl inspiri aduce un sentiment fantastic, însă vine o vreme când e nevoie să optimizezi pe cât posibil timpul pe care îl dedici muncii și să diminuezi stresul care vine la pachet.

Ai făcut cunoștință și cu provocările? Cum le-ai depășit?
            Am încercat să învăț din fiecare provocare și să accept că nu știu. E o treabă destul de complicată asta, să fii vulnerabil și să fii dispus constant să absorbi. Cred că le-am depășit de nevoie, cu multă muncă pe plan personal când vine vorba de cum mă raportez la ce am în jurul meu.

            Ai un moment preferat din zi care te conduce spre mai multă creativitate?
De când sunt părinte e mai greu, fiindcă nu mă mai lăfăi în tone de timp și trebuie să lucrez constant cu mine, în așa fel încât să-mi stimulez creativitatea, ca atunci când am o fereastră pentru lucru efectiv să pot să dau din prima. Nu e ușor, vine și asta cu multe provocări, dar învăț să le iau așa cum sunt și să găsesc niște metode prin care să mă țin în priză, dar nu stresată și cu presiune adăugită.

Au fost și voci negative care nu au avut încredere în ce faci?
            Sigur, însă am avut eu un soi de „lasă-mă“. Cel mai greu mi-a fost să dau nas în nas cu industria și cu aspectele sau oamenii neprietenoși din ea, fiindcă eram foarte nesigură pe mine în primii ani și mă afecta fiecare vorbă sau privire câș. Cu timpul însă s-a construit încredere prin prisma reușitelor și asta nu ți-o poate lua nimeni, în definitiv acolo trebuie să țintești.

Cui îi mulțumești pentru ce ești azi?
            Vai, o să sune așa urât. Mie. Mie-mi mulțumesc că am fost pe fază să deschid ochii, urechile, mintea, atunci când a fost nevoie. Apoi îi mulțumesc soțului meu fiindcă e parte din echipa asta pe care o formăm în cuplu, acasă și la muncă. Mulțumiri și reunoștință am pentru fiecare om care mi-a dat un ghiont atunci când spuneam „nu pot“. Sunt mulți.

Ce signifianță are SOMNmic pentru tine? Cum s-a născut?
S-a născut dintr-o cafea și dintr-un „hai să facem treabă!“ pe care l-am rostit cu Alexandra Druță, fondatoarea Molcush. A durat un an de zile de la concepte până la prototipuri, căci partea de producție ne-a dat bătăi mari de cap. Este unul dintre motivele pentru care chiar și acum stăm cu proiecte gata de băgat în producție pe masă, dar pe care nu avem unde le produce efectiv. Probabil că bucata de print textil e o barieră pe care mi-a pus-o România, întorcându-mă la întrebarea ta de mai devreme.

Până una alta, din proiectul SOMNmic au mai rămas niște perne pe stoc, căci ne-au obligat niște erori să producem mai mult decât era plănuit – dar a fost o enormă satisfacție. A fost prima tangență a mea cu antreprenoriatul. Fiecare produs lucrat și livrat a fost o reușită care mi-a dat și încă îmi dă multă energie pentru ce urmează.

            Ce proiecte ticluiești pe viitor?
Am un manuscris la care lucrez cu persoană dragă mie cu o comunitate fantastică în țară, lucru care mă motivează mult. Probabil că la finalul anului voi spune mai multe. Astfel, planurile mele sunt mai degrabă pe plan personal în momentele acestea, fiindcă lucrăm la a ne reloca undeva la sat, în liniște –  ca să-mi pot canaliza proiectele mai bine. Sunt în căutare de producție pentru diverse proiecte pe care le-am copt mult timp, dar sunt lucruri care cer resurse și legături faine între oameni.

            Un om este construit atât din mulțumiri, cât și din tristeți. Care este cea mai mare mâhnire care îți apare foarte des în minte și nu poți scăpa de ea?
O mâhnire de care nu pot scăpa și care se reîmprospătează frecvent e aceea că în școală trebuie să ai un noroc orb de a da de oameni care să te inspire și pe care să-i respecți pe de-a-ntregul. Mi se pare tristă situația învățământului și rolul pe care îl are școala în viața copiilor și a părinților. E atâta potențial pierdut și sunt prea multe aripi tăiate din fașă. Din păcate, nu văd o soluție, așa că mă întristez, apoi îmi îndrept atenția către oamenii care încearcă activ și constant să schimbe ceva și-mi mai trece – din păcate nu pot să mă uit departe, e doar o bulă.

Ce te face să ieși din cotidian?
Plimbările în natură, adică la pădure, unde totul îți amintește că în jurul tău e mereu mai mult decât ai impresia că e atunci când trăiești printre blocuri și mașini. Fiecare centimentru din jurul tău e un ecosistem. E fascinant și asta reușește mereu să mă ajute să ies din cotidianul ăla blazat și să întru în cotidianul în care puii de Vaca-Domnului stau la soare cu zecile pe un ciot de creangă într-o dimineață umedă de mai.