Am stat de vorbă cu Adina Florea, jurnalistă la Libertatea, despre jurnalismul de investigație, începuturile ei în lumea presei, sfaturi pentru tineri jurnaliști și altele

Povestește-ne despre începutul tău în presă. Care a fost parcursul și cu ce aspirații ai plecat la drum? De ce ai vrut să intri în lumea presei?

Am decis să fac jurnalism printr-a unșpea, după ce văzusem pe Facebook pozele Ioanei Moldovan din Piața Taksim. Erau niște imagini pline de foc și fum, gaze lacrimogene, tunuri de apă și o luptă sinceră pentru libertate. Și crăpam de ciudă că nu sunt printre oamenii ăia, că nu am ocazia să arăt lumii durerea pe care o trăiesc ei în numele libertății. Și, la modul cel mai sincer, mi-am dorit în ziua aia să fiu jurnalist ca să stau în mijlocul haosului din Piața Taksim. Poate și de asta, m-am simțit cu adevărat eliberată de toate anxietățile și fricile pe care le-am asociat meseriei ăsteia în ziua de 10 august.

La nici doi ani după Piața Taksim, intram pentru prima dată într-o redacție. Era vara lui 2015 și trebuia să-mi fac practica undeva, iar unul dintre seminariști m-a trimis la Hotnews. Înțelesem că nu-i tocmai sustenabil să fii fotoreporter în zone de conflict, că-i cam scump să ajungi pe acolo și deloc sustenabil pe termen lung. Plus că-mi lipsea un conflict și un pașaport. De asta, când Cristi Pantazi m-a întrebat ce vreau să fac, i-am cerut să mă trimită pe politic și m-a expediat la biroul lui Dan Tăpălagă.

Știu exact de ce credeam că politicul era o idee bună în acel moment. Puterea e magnetică și cine nu ar dori să se învârte la 20 de ani în cercurile de putere care decid soarta țării ori a orașului în care trăiește? Dar puterea te pervertește, fie că ai parte de ea ori doar o privești de prea aproape. Așa că am m-am prins repede că jurnalismul politic nu-i de mine. Am avut prima cădere nervoasă după opt luni amărâte de presă, supărată că eram plătită cu 600 de lei pe lună, că nu mai eram lăsată pe teren (nu că m-aș fi priceput prea tare să fac teren) și pentru că-mi crăpau urechile de la urlete. Așa că mi-am dat prima demisie și am plecat cu vocea editorului meu imprimată-n cap, care-mi spunea că voi ajunge un funcționăraș de redacție. Uite că n-am ajuns. Și poate că a fost și meritul lui că m-a scos din minți.

Ce te-a atras la jurnalismul de investigație?

Nu mă consider jurnalist de investigație. Mă atrag poveștiile oamenilor, iar dacă ele implică și ceva muncă de investigație, atunci sigur că ajung să fac și asta. Dar nu-mi salivează niciodată glandele de jurnalist atunci când aud expresia „follow the money”. Eu mai degrabă aș urmări povestea. Întotdeauna.

Care crezi că sunt cele mai importante principii de care ar trebui să țină cont un jurnalist în cadrul unei investigații?

Nu știu care-s principiile de care ar trebui să țină cont un jurnalist în cadrul unei investigații, dar știu care-s principiile mele când vine vorba de jurnalism. Nu-i nimic mai important decât să fii onest cu tine. Dacă simți că calci strâmb, atunci mai bine te oprești. Nu există niciun subiect pentru care ar trebui să renunți la valorile tale. Căci toate laudele și premiile sunt trecătoare, iar la sfârșit rămâi singur cu greșelile tale.

De ce avem nevoie de jurnalism de investigație în România? Schimbă ceva?

Nu cred că scopul jurnalismului de investigații e să schimbe, ci să informeze. Artizanii schimbării sunt oamenii care se lasă revoltați de dezvăluirile din investigații, ci nu le asimilează cu cinism. Jurnaliștii sunt doar mesagerii și așa ar trebui să rămână.

De ce crezi că a luat avânt în ultimii ani presa independentă din România – PressOne, DOR, Recorder etc?

Pentru că presa tradițională, cu moguli ori publisheri străini în spate, a fost forțată să facă anumite compromisuri în numele supraviețuirii. Iar unele compromisuri nu pot fi niciodată uitate de public, dar nici de unii jurnaliști.

Ce au jurnaliștii români de învățat din presa străină?

Că-i frumos să ai bani pentru jurnalism.

Ce ar avea un străin de învățat din presa din România?

Că o investigație se poate face cu un buget de 100 de euro. Dacă e nevoie, poți să faci jurnalism și cu puțini bani. Evident că mai șubred decât ăla care-și permite să plătească cameraman, editor de imagine, editor, documentarist, fact-checker și jurist. Dar se poate. Oricum, dacă aș fi în locul lor aș rămâne cu banii, decât să învăț forțat lecția asta despre tenacitate.

Care a fost cel mai dificil moment al carierei tale până acum?

Deportarea celor 30 de muncitori vietnamezi de la Erbașu. E imposibil de dureros să nu poți să ajuți niște oameni vulnerabili, să fii pur și simplu prea mic pentru lumea despre care scrii. Ăla a fost momentul care m-a împins de pe marginea prăpastiei.

Există cu adevărat presă liberă în România? Ai simțit vreodată că ai fost cenzurată?

Există presă liberă și am întâlnit-o în cinci din cele șase redacții prin care m-am perindat. Dar există și presă în care ești cenzurat pentru cele mai mici nimicuri. Mi s-a întâmplat și asta, dar am semnat un act adițional la contract și nu pot să vorbesc despre asta până-n 2027.

Cum vezi viitorul presei în România?

Cred că viitorul presei e amenințat de lipsa de discernământ a cititorilor, care nu știu să facă diferența între ce este presă și ce nu este presă. Eu nu voi semna niciodată materiale în care arunc cu rahat în oameni, dar 80% dintre cei care se numesc jurnaliști fac asta în mod constant. Și tocmai tipul ăsta de presă este apreciat de public. Cred că cititorii contribuie activ la moartea presei oneste din România.

Ce sfaturi ai avea pentru un tânăr jurnalist aflat la început de drum?

Fii impertinent. Mai bine pierzi un job, decât să te pierzi pe tine.