Puterea adevărată o demonstrezi atunci când în fața răului, ghinioanelor și a sorții nedrepte te arăți neînfricat și de neînvins. Este mare lucru să știi să pierzi în viață, dar cel mai prețios este să știi să lupți pentru locul care ți se cuvine în societate, chiar și atunci când rămâi dependent de un scaun cu rotile. O accidentare periculoasă i-a furat abilitatea de a merge, dar nu și dorința de a răzbi.

Indiferent de condiția fizică, George Baltă este omul care nu stă niciodată pe loc. A avut curaj să facă în ultimii ani ce alții nu au reușit să obțină pe două picioare. Aleargă în scaunul cu rotile pentru a se deconecta de la situațiile neprevăzute ce apar peste zi, dar desfășoară această activitate și în scop caritabil, pentru a ajuta și pe alții la nevoie.

Satisfacția cea mai mare o am când văd că pot să fac multe lucruri pe care alții pe două picioare nu vor să le facă!

Nu este singurul lucru curajos. A zburat cu parapanta, a fost copilot la raliul Harghitei și raliul Sibiului, a sărit cu parașuta. Deși se hrănește cu lucrurile mici care, de fapt, sunt mari pentru sufletul său, i-a plăcut întotdeauna să guste din noutăți.

După o nefericită întâmplare pe terenul de rugby, a învățat să se accepte cu mult exercițiu, optimism și răbdare. Totuși, arma cea mai puternică a sa a fost iubirea de sine și iubirea pe care le-o poartă celor din jur.

Cine este Geoge Baltă când nu-l vede nimeni? Cum arată sufletul tău?

George Baltă este un om ca toți ceilați, cu stări bune și mai puțin bune. De ceva ani lucrez cu mine ca să nu mai cad în zona aia cu stări proaste și se pare că-mi iese. Când nu-l vede nimeni, George cântă, țipă, se uită la filme, citește, face mult sport, își umple timpul, trăiește. Sufletul arată bine, zic eu. De multe ori, de prea multe ori este cam sensibil, se gândește cum să ajute pe alții și uită de el.

Ce te face fericit? Dar ce te sperie?

Fericit mă face o plimbare lungă cu mașina, o ciocolată, prezența cuiva, gândul că pot ajuta, părinții. Am înțeles că fericirea nu are o rețetă exactă, este formată din momente mici. Cât despre ce mă sperie, știu sigur că singurătatea mă sperie foarte tare.

Cum erai înainte de accident? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet după accident?

Înainte de accident eram cel mai timid om de pe pământ, pare ciudat când te gândești că un practicant de rugby poate să fie timid. Dar eram un om liniștit, cu prea mult bun simț. După accident, pentru suflet mi-am luat niște sedințe la psiholog, cele mai frumoase sedințe, cea mai bună investiție. Material, mi-am luat un telefon.

Ce i-ai spune lui George, cel dinaintea nefericitului accident de pe terenul de rugby?

Lui George i-aș spune să fie mai îndrăzneț și să continue să facă ce-i place. În rest, tot ce a făcut, a făcut foarte bine.

Cum ai ajuns să joci rugby? Ce a însemnat pentru tine acest sport? Povestește despre demersul tău sportiv.

Am ajuns pe un teren de rugby cu ajutorul unor vecini care practicau acest sport și pot spune că a fost dragoste la prima atingere a balonului oval, al terenului. Sportul ăsta, disciplina asta m-a format ca om, m-a învățat ce înseamnă suferința, bucuria, m-a învățat să ies cu capul sus din orice situație, mi-a format un caracter puternic.

La vârsta de 10 ani am călcat pentru prima dată pe un stadion de rugby și a fost dragoste la prima atingere sa spun asa.

Am practicat rugby de performanță timp de 10 ani și pe la 16 ani am realizat că este nevoie să fac o schimbare în viața de sportiv. Trecuseră deja 6 ani de când practicam acest sport minunat și nicio performanță notabilă nu realizasem. Îmi doream foarte mult o medalie și ea nu venea.

Într-o zi, m-am întors acasă de la un meci pe care-l pierdusem. Trist, mi-am aruncat echipamentul plin de noroi în cadă, mă uitam la el și mă gândeam. Mă gândeam să mă las și să mă concentrez mai mult pe școală.

Cu toate că faceam și două antrenamente pe zi, în cap mi-a venit alt gând și anume să mă pregătesc și mai mult. Fiind sport de echipă, de unul singur nu reușeam să aduc un plus foarte mare echipei și împreună cu alți doi colegi după antrenamentul pe care îl aveam zilnic, ne-am hotărât să mai rămânem încă jumătate de oră și să lucrăm individual. Ne pregăteam mult, ne pregăteam să ne îndeplinim această dorință de a ajuta echipa să ajungă pe podium. În primul an nu am reușit, dar progresele se vedeau.

La vârsta de 18 ani am reușit să devenim vicecampioni naționali și să intru în echipa de seniori cu care am devenit campion.

Cum stingi privirile insistente ale celor din jur?

Cu un zâmbet. Nu mă mai deranjează asta, pentru că am înțeles că privirile insistente au la bază niște curiozități, nu sunt priviri răutăcioase. Astăzi bag în seamă doar privirile femeilor frumoase.

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Cu siguranță, pierderea abilității de a merge este cea mai mare mâhnire. Dar, satisfacția cea mai mare pe care o simți ar fi…?

Cea mai mare mâhnire este că nu mi-am putut ajuta fratele când a murit. Satisfacția cea mai mare o am când văd că pot să fac multe lucruri pe care alții pe două picioare nu vor să le facă. Să ajut și să văd bucurie este o satisfacție enormă.

Ești un om foarte pozitiv și că îți găsești fericirea în lucrurile mici. Oferi pe rețelele multe mesaje inspiraționale, motivaționale. Totuși, cum te descurci cu momentele tale dificile? Când ai plâns ultima oară și de ce?

Sunt om și primesc momentele dificile așa cum vin, nu mă feresc de ele pentru că știu că sunt trecătoare. Totul este trecător, inclusiv viața este trecătoare.

Ultima dată am plâns anul trecut în Noiembrie când am făcut cursa de 100km pentru copii care suferă de autism. Dupa 50 de km, frigul și oboseala și-au făcut simțită prezența și m-au făcut să plâng că nu am putut duce cursa asta la bun sfârșit.

Care sunt lucrurile cele mai neobișnuite pe care le-ai făcut în scaunul cu rotile?

Am zburat cu parapanta, apoi pofta de nou, de adrenalină m-a făcut să urc și într-o mașină de raliu fiind de două ori copilot în raliul Harghitei și raliul Sibiului, am pilotat și un elicopter, am sărit cu parașuta de la 4000 de m și cursele de anduranță în scaunul cu rotile.

Nu oricine bagă 21, 42, 50 sau 100 de km într-un scaun cu rotile.

Sunt deschis la noi provocări care să mă scoată din zona de confort.

Ce i-ai spune fratelui tău acum?

Fratelui meu, chiar dacă nu mai este fizic lângă mine, îi mulțumesc pentru că mi-a dat un exemplu de ce înseamnă să fii om. Dacă ar fi lângă mine, acum nu aș ezita să-i spun cât îl iubesc și apreciez.

Cum e să fii persoană cu dizabilități în România?

Să fii persoană cu dizabilități în România este un lux pe care nu și-l permite oricine. Așa că stați în banca voastră, gândiți înainte să faceți ceva.

Prin orașele mari lucrurile au început să se miște vizavi de accesibilitate, destul de greu, dar se mișcă. Din păcate, suntem puțini cei care strigăm la autorități ca să miște ceva.

Un scaun rulant este o piedică?

Uneori da, este o piedică. Am învățat să caut variante acolo unde știu că scaunul ar fi o piedică.

Este altceva, de la relații până la o vacanță și trebuie să mă adaptez situației.