Am crezut că sunt oameni puțini care merită apreciați în România și  cu o simplă privire în jur, mi-am schimbat viziunea și am aflat că ei există chiar aproape de mine și nu-s puțini. Sunt mulți oameni frumoși, care fac lucruri de respectat, dar sunt și unii care nu depun efort pentru a-i cunoaște pe cei care merită promovați pentru autenticitatea lor. Azi, o aduc în față pe Cristina Florea, o tânără actriță. Merită după fapte!

            Când mă gândesc la invitata mea, o fac la copila cu un an mai mare ca mine, căreia în școala generală i se dădeau toate rolurile principale în toate piesele de teatru organizate de pe atunci și care acum, adult fiind, joacă pe scene mari ale teatrului în țara noastră și ne reprezintă, în special, la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava. Strălucea de mică, se remarcase de la vârstă fragedă, deși inițial a cochetat cu muzica, iar în momentul actual, aduce culoare și își pune amprenta pe fiecare personaj pe care îl primește. Gustă din plăcerea teatrului, iar talentul și creativitatea i s-au văzut și simțit cu inima de către publicul spectator în piese precum “Trei surori”, “Olga”, “Pisici”, “D-ale carnavalului” plus multe altele.

Mi-o amintesc plină de viață, cu energia specifică vârstei, o fetiță care iubea jocurile copilăriei ce te învăluia cu exuberanța pe care a păstrat-o și în momentul de față. Era și este o prietenă bună, dar și un suflet al petrecerilor. Azi, Cristina, cu o pasiune născută în copilărie, cu o determinare mare de a-și urma calea, este o tânără împăcată cu direcția aleasă ce promite mult și care mereu va purta la ea stropul mare de optimism caracteristic.

” Am 31 de ani și încă îmi place foarte mult să mă joc. Deși nu se vede, prețuiesc până și zilele nu tocmai bune, vorbesc prea mult și nu mă pot lăsa de ciocolată. Sunt în plină schimbare, descopăr.”, așa sună descrierea făcută cu propriile cuvinte a invitatei mele de azi.

Este îndrăgostită de cea mai bună variantă a sa pe scenă, de aceea a și ales să se perfecționeze la Universitatea de Arte „George Enescu” din orașul celor șapte coline, finalizând la Facultatea de Teatru, specializarea Arta Actorului, clasa lector universitar drd Octavian Jighirgiu, lector universitar drd Marius Rogojinschi. În 2012, a absolvit și studiile de master, astfel a dobândit și mai multă stăpânire.

Rândurile de mai jos spun viața unei tinere actrițe de la noi sau urmează povestea unei tinere Românii, prin inima deschisă a unei tinere actrițe care a cucerit scena teatrului și a publicului ce o privește mereu cu plăcere.

Cine este Cristina Florea pe scenă? Ce roluri importante ai jucat până acum în acest domeniu?

Cristina Florea este pe scenă o actriță care se joacă. Cred în a face această meserie cu bucurie. Nu se poate mereu, dar merită încercat. Fiecare rol e important, fiecare proiect iți poate oferi ceva, dacă nu actoricește atunci măcar la nivel uman. Dacă e să menționez un rol, vreau să vorbesc de Olga din „Trei surori”. E un personaj la care am lucrat acum vreo doi ani și încă nu mă părăsește, deși e un spectacol care se joacă destul de rar.

Ce semnifică actoria pentru tine?

             Teatrul e ceva ce a apărut în viața mea fără ca eu să îl caut și de care nu m-am mai putut despărți. E locul în care nu îmi e teamă de nimic.

Cochetezi cu scena de când erai în școala primară. Rămâne prima dragoste? Îi vei rămâne fidelă?

Prima dragoste a fost muzica. În copilărie am tot insistat să merg la Tip Top Minitop, nu am ajuns acolo și pentru multă vreme am uitat de această primă dragoste. În clasa a VII-a am avut parte de o întâlnire care m-a îndreptat spre teatru și încă sunt aici. Nu cred că voi trăda această a doua dragoste, flirtez totuși cu muzica.

Ești angajata teatrului din Suceava, deși ești din Iași. A fost dorință sau natura întâmplărilor?

Absolut întâmplător. Am aflat că se organizează un concurs la Suceava cu două săptămâni înainte prin intermediul Facebook-ului. Sunt la Suceava de trei ani, de la înființarea teatrului și nu m-am gândit vreodată că voi ajunge aici. După primul an, eram în Popricani, pe strada pe care m-am jucat toată copilăria și am observat că undeva, spre capătul străzii, scrie mare SUCEAVA. Până și casa în care am crescut e construită de niște suceveni. Am concluzionat că mi-a fost dat să fiu măcar puțin bucovineancă.

Unde joci în această toamnă? Unde să vină publicul spectator să te vadă?

Vă aștept la Teatrul Municipal „Matei Vișniec”, Suceava. Cred că va fi o stagiune foarte reușită. Nu știu să vă spun unde ne vom mai deplasa, așa că vă recomand să urmariți pagina teatrului.

Emoțiile sunt frumoase dacă sunt constructive. Pe tine te încearcă de fiecare dată când ești pe scenă?

Da, mereu. Cu o intensitate mai mare sau mai mică, ele există. Uneori mă ajută, de foarte multe ori, mă chinuie grozav. Mi se întâmplă, uneori, un lucru bizar, intru în scenă fără ele și mai apoi, mă găsesc. De obicei, ies învingătoare.

În ce piese de teatru favorizezi să joci? Ce ți se potrivește mai mult: comedia sau drama?

Cred că îmi e mai ușor să joc în comedii, dar atunci când muncesc pe un text dramatic și  lucrurile se leagă, mă simt mai împlinită. E nevoie de mecanisme diferite și fiecare dintre ele te pot inspira. În momentul ăsta al vieții mele, joc tot cu aceeași bucurie.

Cum vezi tu viitorul României, mai ales în domeniul pe care l-ai ales cu sufletul? Te simți bine aici sau ai avut gânduri să părăsești țara?

Nu îmi e teamă pentru teatru și nici pentru oamenii din el. E destul de clar că există un val independent, e încă timid și nu e susținut de autorități așa cum ar trebui, dar se dezvoltă. Cred că va fi nevoie de teatru mereu și că publicul s-a întors de ceva vreme la această artă. Din experiența suceveană, ce mă bucură cel mai tare este faptul că liceenii vin la teatru, că munca noastră le folosește. Nu am vrut niciodată cu adevărat să părăsesc țara, deși mă îngrozesc diverse întâmplări și obiceiuri. Mi-ar fi destul greu să îmi fac meseria într-o altă țară și asta pentru că un actor lucrează de cele mai multe ori cu un text. Dacă nu cunoști o altă limbă îndeajuns de bine încât să nu îți scape nuanțele si subtextul, atunci e extrem de greu.

Care este relația cu teatrul independent?

Am lucrat destul de puțin în mediul independent, nu știu dacă putem vorbi despre o relație. Prima dată se întâmpla prin anul II de facultate în Iași, mai apoi m-am reîntâlnit cu acesta la Suceava, Spectacolul „Trei surori” pe care l-am menționat mai devreme e o producție a asociației Punctart în colaborare cu Teatrul Municipal „Matei Vișniec”, Suceava.

Împărtășește cu cititorii cea mai frumoasă experiență pe care ai simțit-o.

Am avut șansa de a juca spectacolul „Pisici” în regia lui Bobo Burlacianu la Ambasada României din Paris. M-a bucurat teribil faptul că, deși majoritatea publicului era formată din cetățeni francezi, am reușit să transmitem bucuria pe care și noi o simțim atunci când jucăm acest spectacol.

            Dar, cea mai mare provocare pe care ai avut-o este…?

            Am avut și neșansa de a lucra cu oameni cu care nu aveam niciun soi de limbaj comun. Din păcate, în situațiile de genul acesta intervin frustrări și munca se îngreunează foarte mult. Nu pot vorbi despre un moment anume, dar întâlnirile valoroase în teatru sunt puține și destul de rare.

Către cine se îndreaptă privirile tale admirative? Cine te inspiră în lumea teatrului?

Nu pot să fac o listă, sigur aș uita pe cineva. Sunt de părere că inspirația poate veni de oriunde, de la oricine. Admir munca, adevărul, sacrificiul, dedicarea, căutarea și încăpățânarea oamenilor de teatru de a face meseria asta indiferent de obstacole.

Hai să derulăm firul narativ al întâmplărilor tale. Dacă nu ai fi fost tânără actriță, cine ai fi fost atunci când erai mică?

Cred că aș fi spus că vreau să fiu ‘câtareață’ sau ‘doctoriță’ pentru că după ce primeam dozele de antibiotic atunci când eram răcită, administram și eu injecții păpușilor mele. Nu m-am gândit la actorie nici măcar în clasa a III-a când am jucat în primul meu spectacol „Vizită” de I.L. Caragiale.

Gânduri sincere către toți tinerii care urmează direcția pe care ai ales-o și tu, cea a teatrului.

Curaj! E o meserie minunată, grea, suprapopulată. Va trebui să munciți foarte mult și să fie nevoie să mai și explicați de ce faceți asta. De mai multe ori, s-ar putea să vi se ceară să spuneți bancuri des, daaar poți trăi câte vieți vrei într-una. Super deal!

Îți cunosc familia și știu că o să citească cu sufletul la gură aceste rânduri. Ce le transmiți părinților aici și nu ai reușit să le mărturisești până acum?

Cred că ei știu asta deja, dar faptul că am avut întotdeauna toată libertatea din lume m-a ajutat să mă descopăr, să îmi permit să risc, să greșesc și să mă bucur de orice.

Credit foto: Luana Popa, Maria Morosan, Amalia Vitega